Despre romantism

     Şi te vei aştepta să vii acasă şi să mă găseşti în cadă plină de spume şi petale de trandafiri, să am pregătită la rece o sticlă de vin şi să fiu şi eu foarte pregătită "la cald" pentru o
 Noapte plină de iubire şi de vorbe de duh, menite să-mi întoarcă lumea pe dos şi să mă facă să îmi doresc să fii bărbatul meu până la sfârşit.
       Da, ştiu că majoritatea dintre bărbaţi cred că asta e ideea noastră despre romantism, dar nu prea mai e. Sau nu mai e a tuturora. Nici măcar puştoaicele cărora voi le suciţi
 Capul dar mai ales patul nu mai sunt aşa de interesate de buchetele de trandafiri pe care vă chinuiţi să le îndesaţi pe gât femeilor. Cât despre poezii, filme: >, sau poze pe care
 Sunt desenate inimiori, nu mai poate fi vorba.
      Lumea nu mai e ce a fost, prin urmare vă aşteptaţi că romantismul să rămână acelaşi?
      Am cunoscut odată un om care mi-a făcut cel mai romantic gest cu putinţă. M-a lăsat să îmi aleg singură metodă prin care aveam să îl iubesc sau să simt ceva pentru el.
    M-a lăsat să ţip la el când mi se părea că lumea mea o i-a razna, să dau cu pumnii în pieptul lui şi să mă agăţ deznădăjduită de tricoul lui, m-a lăsat să devin eu.
În consecinţă de ce vorbim despre romantism de parcă ar fi cel mai frumos lucru pe care dragostea îl aduce în viaţa noastră? Nu putem iubi decât oferind flori?
 Nu poţi, dragule, să vii acasă, să mă găseşti scriind la laptop, să mă săruţi pe frunte, ca mai apoi să mă chemi să fac duş cu tine şi să fim romantici amândoi fără prea multă spumă?